Se iau 2 ingrediente: iubire și confuzie. Se pun într-un ceaun jumate negru, jumate alb, jumate în prezent, jumate în trecut.
Se amestecă. Iubirea rămâne iubire, confuzia se unește cu dorința, apărută din neant, căzută de undeva dintr-un viitor imaginar.
Poate că lipsește ceva, totuși, căci iubirea stă într-un loc al ei, privind doar cum celelalte bestii își mai cheamă câteva prietene la dans: amintirile. Se tot amestecă, jubilează toate, jumate în trecut, jumate în prezent. Iubirea rămâne iubire, se apropie de cele trei, dar ele o împing râzând. E dansul lor, nu al ei. Și în dansul lor intră cine vor ele: frigul, marea, durerea, ochii albaștri, fetele, spațiul, ea de dinainte, el liber. Iubirea nu are loc în melanjul lor, dar tot încearcă. Se tot apropie, iar focul de sub ceaun începe să ardă din ce în ce mai tare; iubirea e roșie, arde, arde de nevoie să danseze cu cele ce acum par că s-au îmbinat într-o singură entitate, de la atâta amestecat: în el.

Iubirea se apropie de el și, deasupra focului ce pe ea aproape o mistuie, el se retrage, ținut rece de un trecut prea lung.
Așa că, mai rămâne un singur lucru de încercat: iubirea se aruncă peste el și îl învăluie cu brațele ei pline de aprilie, flori și mare, îl sugrumă într-o luptă incorectă până când pare că a câștigat. Dar…parcă acum nu mai e iubire. Parcă s-a transformat în altceva..în ceva fără scrupule, într-o altă bestie: în nebunie.
Pe fundul ceaunului, din luptă, a rămas doar nebunia care încă zvâcnește și urlă spre un el ce își recapătă puterile: Tu nu o să mă uiți, tu nu o să mă uiți.